Vasculita crioglobulinemică: aspecte etiologice

IP USMF Nicolae Testemiţanu, Disciplina de reumatologie şi nefrologieIntroducere Fenomenul crioglobulinemiei și vasculita crioglobulinemică (VC) sunt atribuite cel mai frecvent prezenţei infecţiei HCV. Totuși, la un număr semnificativ de pacienţi cu VC nu este depistat acest virus, etiologia maladiei rămânând ambiguă, puţin elucidată. Scopul studiului a fost concretizarea ponderii VC secundare infecţiei HCV și a celei idiopatice, precum și elucidarea incidenţei unor alţi eventuali factori etiologici ai acestei maladii. Material și metode Au fost luaţi în studiu 64 de pacienţi cu VC (20 bărbaţi și 44 femei) cu limitele de vârstă 18–62 de ani, care au fost urmăriţi clinic pe parcursul a 2–8 ani. Investigaţii: examenul clinic general, examenul general hematologic și cel biochimic; examenul imunologic – markerii infecţiilor virale HCV, HBV, HDV, CMV, ADN HBV, ARN HCV (PCR), factorul reumatoid, anti-CCP, ASL-O, P ”C„ R, crioglobulinele, antihialuronidaza, CIC, c-ANCA, p-ANCA, ANA, anti-ADNds. La necesitate a fost testată infecţia HIV, de asemenea a fost efectuat examenul bacteriologic al frotiului din faringe, examenul radiologic al articulaţiilor implicate, al organelor cutiei toracice, ECG, USG organelor abdominale. Rezultate obţinute Din cei 64 de bolnavi luaţi în studiu, cei mai mulţi au fost HCV- pozitivi – 30 (46,9%), destul de frecventă a fost și infecţia HBV – 15 (23,4%) (din ei 4 persoane cu HBV+HDV). La 8 (12,1%) persoane a fost depistată infecţia cu streptococul β hemolitic și focare cronice orofaringiene, infecţia respectivă fiind prezentă și la 5 din bolnavii cu HCV și 4 din cei cu HBV. În 3 cazuri (un pacient cu HCV și 2 cu HBV), bolnavii au avut antecedente oncologice: Cr mamar, limfom non-Hodjkin și Cr intestinal. Astfel, din cei 64 de pacienţi, la 9 (14,1%) nu au fost identificaţi careva eventuali factori etiologici, ei fiind diagnosticaţi cu vasculită crioglobulinemică idiopatică. Pacienţii cu VC și infecţie streptococică au avut, de regulă, titru crescut al ASL–O sau/și al antihialuronidazei, tonzilită cronică decompensată (2 au fost după tonzilectomie) sau altă patologie cronică orofaringiană, vârsta acestor bolnavi era cuprinsă între 18 și 28 de ani, iar manifestările vasculitice au regresat relativ ușor pe fundalul tratamentului (inclusiv antibacterian). O evoluţie mai severă, cu recidivări de-a lungul anilor de supraveghere, a fost mai comună pentru pacienţii cu HCV și HBV+HDV, în 4 cazuri – cu necroze severe și defecte tisulare ale ţesuturilor moi ale membrelor inferioare, iar 5 din acești bolnavi sufereau de neuropatie periferică de diferit grad de severitate, destul de rebelă la tratament. La 3 dintre bolnavii cu HCV VC a fost observată microhematurie tranzitorie. De asemenea, în majoritatea cazurilor (7 persoane din 9) de VC fară careva factor cauzal detectabil, maladia a avut un parcurs destul de sever, persistau recăderile de 1-2 ori pe an, cu activitate medie sau înaltă, necesitând un tratament de durată. 11 pacienţi au avut anticorpi IgG CMV, majoritatea (8) fiind din cei cu infecţii HCV și HBV. Concluzii Printre factorii etiologici mai cerţi ai VC domină infecţia HCV (aproape 1/2 din cazuri). De asemenea, semnificativă în rândul acestor bolnavi a fost și infecţia HBV (23,4%), iar prezenţa VC la acești pacienţi nu se asocia neapărat cu replicarea virusului. La bolnavii cu VC nu este de neglijat și infecţia streptococică, remarcată atât în asociere cu infecţiile virale hepatotrope, cât și destul de frecvent izolat (12,1%). VC primară a fost constatată de aproximativ 6 ori mai rar decât cele cu caracter secundar. În funcţie de factorul etiologic, s-au conturat și unele particularităţi clinico-paraclinice și evolutive ale VC